Stau în chirie din 1996. Din primul an de studenţie. Am început cu un regim tip gazdă, la o tanti în vârstă şi plină de tabieturi, care cotrobăia prin lucrurile mele şi închidea uşa cu cheia pe dinăuntru la 10 seara. Am fugit înspre garsoniera împărţită cu o fostă colegă de liceu, transformată în ce voiam noi (de la loc de studiu, primit prieteni ori organizat mici serate până la adăpost pentru animale luate de pe stradă), spre disperarea vecinilor, care nu priveau cu ochi buni două fete tinere şi cu zvâc mutate cu ei pe scară. Pentru ei, deoarece eram studente, eram, automat, destrăbălate.
Am stat în cămine (şi oficial, şi neoficial), am stat singură în chirie, am luptat cu gândacii de bucătărie, cu administratorii care aveau „un dinte” împotriva studenţilor chiriaşi, cu înfundatul chiuvetei, chituirea balconului sau reparatul dulapurilor. Am stat netrecută la cheltuieli cu familia unuia dintre prietenii mei, am stat în apartament de 3 camere, cu fiecare cameră ocupată de alţi chiriaşi, am revenit în gazdă şi, într-un final glorios, când am fost aproape „pe picioarele mele”, financiar vorbind, mi-am permis să apelez şi la agenţii imobiliare pentru a găsi chiria potrivită.
Aventurile mele de chiriaş timp de 14 ani nu vor încăpea aici, dar pot să vă spun câteva concluzii.
Episodul I – studentul acceptă orice
Studenţii sunt bucuria proprietarilor de imobile din Cluj sau orice alt oraş mare, universitar. Luna octombrie a fost dintotdeauna mana cerească a proprietarilor: tinerii aveau nevoie de chirii, pentru că numărul crescând de învăţăcei, de la un an la altul, nu avea cum să încapă în căminele care, ups, nu se măreau şi ele. Ca student, am trecut prin toate etapele posibile la căutarea chiriei. De la trezitul la 5 dimineaţa, pentru a sta la coadă să cumpăr „Piaţa”, datul telefoanelor cu pumnul plin de monede, de la telefoane stradale din acelea vechi, cu roată (le găsiţi la muzeu, cred), până la fuga prin toate cartierele Clujului pentru a ajunge la întâlnirea cu proprietarul (şi nu de puţine ori, când ajungeam, replica era: „Tocmai l-am dat”).
Am trecut, desigur, şi prin toate umilinţele posibile în această aventură. Licitarea pentru chirie („hai, care daţi mai mult, că mă grăbesc”), descoperirea mucegaiului din spatele dulapurilor sau de la colţurile tavanului („păi şi ce vrei, lux? Eşti student, ce naiba, poţi trăi şi aşa!”), altercaţiile cu administratorii („’re-aţi ai dracu de studenţi, numa probleme faceţi!”), fuga de raziile Poliţiei (pentru că nu aveam contract, nu aveam flotant), lipsa mobilierului adecvat, cariile din mobilă, deratizările care aduceau şi mai mulţi gândaci în bucătărie, intrarea intempestivă a proprietarului peste mine, deşi se jurase că nu şi-a păstrat şi el cheie, urlete isterice ale unei proprietare, fată bătrână, că am îndrăznit să aduc în casa ei un băiat, la ceai, în loc să mergem şi noi la cofetărie, cum se făcea pe vremea ei. Şi poveştile ar putea continua. Mi-au trebuit câţiva ani (şi o experienţă utilă de chiriaş în SUA timp de 4 luni) ca să realizez că am şi eu drepturi, mai ales că eu dau banul!
Episodul II – maturizarea chiriaşului
De prin 2004 încoace, am schimbat tactica în legătură cu statul în chirie. Am căutat mai mult timp, nu am mai acceptat orice şi am învăţat că primul lucru de făcut, într-un loc nou, este să devii prieten cu administratorul. De preferat şi cu proprietarul. Astfel, dincolo de politeţuri şi relaţiile civilizate, am făcut mici servicii (vorbesc la plural acum, pentru că din 2004 am stat împreună cu partenerul meu de viaţă): am vopsit ramele geamurilor şi uşile, am lăcuit parchetul (s-a dedus din chirie), am mai pus o lustră, am mai cumpărat un scaun.
În 2007, ne-am mutat într-un bloc nou, unde am luat un apartament nemobilat, tot în chirie şi l-am mobilat, în timp, încet – încet, cum ne-am dorit noi. Când am plecat, am lăsat mobilierul cumpărat şi s-a dedus din chirie. Civilizat. Din nou, primul om cu care am vorbit în acel bloc a fost administratorul. Din fericire, era genul deschis la minte, civilizat şi modern. Ca exemplu: a făcut facturi la întreţinere de plătit, frumos, la bancă sau pe internet, ca să evite sistemul hidos al statului la coadă în bloc.
Aceste două experienţe din faza „matură” a existenţei mele de chiriaş au avut şi un ingredient nesperat: norocul (de a da peste proprietari normali la cap şi interesaţi de investiţii în apartamentul lor). Deşi nimeni nu a spus-o pe faţă, se citea, totuşi, în spatele cuvintelor: conta şi faptul că nu mai eram studenţi. În continuare, mi se pare tristă această etichetare, de multe ori incorectă, aplicată celor care îmbogăţesc atât de uşor buzunarele deţinătorilor de apartamente din Cluj! Nu spun că pădurea nu are uscături … dar nici chiar aşa L
În această a doua fază a început şi colaborarea cu agenţiile. Da, puteam să îmi permit să le plătesc agenţilor comisionul. Ca şi student, nu aş fi putut. Însă şi aici am dat peste oameni şi oameni: de la cei care se prezentau beţi la întâlniri şi nu anunţau că trebuie să plăteşti o sumă pentru vizionare, la cei care minţeau cu neruşinare în legătură cu adresa exactă a apartamentului sau cu condiţiile din acesta până la cei care chiar îşi dădeau interesul să afle exact ce te interesează şi să te ducă numai la acele apartamente care se încadrau în cerinţele şi posibilităţile financiare anunţate.
Episodul III – moving into the big city
La începutul acestui an, ne-am mutat în Bucureşti. Găsirea unei chirii aici a fost un demers complet diferit: oraşul este muult mai mare, posibilităţile – mai multe, zonele – încă necunoscute, agenţiile – o puzderie, preţurile – prea variate. A durat o lună să găsim un loc decent, la un preţ rezonabil, într-o zonă care să ne convină şi cu proprietari de treabă. Şi iarăşi am avut noroc.
Am început prin a selecta oferte din liste de pe site-uri de specialitate sau primite de pe la prieteni. Am dat telefoane, iar partenerul meu de viaţă, aflat în Bucureşti dinaintea mea, făcea vizionările. A văzut apartamente înecate în jeg, nezugrăvite, abia mobilate cu mobilier de pe vremea bunicii, dar cu preţuri sfidătoare. Dar a văzut şi apartamente foarte bine puse la punct, curate, modernizate, prezentate frumos, însă peste posibilităţile noastre financiare.
După mii de anunţuri citite pe site-uri, sute de telefoane şi zeci de apartamente vizionate, am apelat la maturitatea câştigată după experienţele din Cluj şi am sunat o agenţie. Aici a început norocul: tânărul care ne-a preluat şi-a făcut treaba foarte bine şi ne-a ţinut partea. Totuşi, pentru proprietari, a contat şi faptul că veneam din Ardeal. Era o garanţie în plus pentru ei. Însă a trebuit să demonstrăm că lucrăm şi nu suntem studenţi. Prejudecăţile mor greu. Suntem fericiţi că ne-au acceptat pisica J
După 14 ani de „chiriaş”, consider că piaţa românească în acest domeniu este în faza dinţilor de lapte. Da, s-a schimbat faţă de anul 1996, când am văzut pentru prima dată ce însemna să îţi cauţi un acoperiş deasupra capului. Se mai pun un parchet, o gresie, nişte termopane, înainte de scoaterea apartamentului pe piaţă. Se cumpără mobilier modern. Se utilează bucătăria, baia. Este un pas normal pe drumul cel bun. Proprietarii acceptă să schimbi încuietoarea, să facă şi contracte de închiriere, să îţi faci flotant.
Dar mi-ar plăcea să văd şi în România ziua în care proprietarii să nu mai apară în ecuaţie în mod direct, iar agentul imobiliar să mă sune şi să îmi spună că a văzut mai multe apartamente pentru mine, care merită şi care nu, unde se mai poate negocia cu proprietarul, care sunt avantajele şi dezavantajele zonei / zonelor, dacă blocul în care vreau să mă mut pică la următorul cutremur sau nu, dacă este o vecinătate sigură, cât de aproape mi-ar fi principalele magazine ori servicii etc. Da, ştiu ce vreţi să spuneţi: mi-ar plăcea să fim în America. Dar oricine poate să spere, nu?
Material scris de Camelia Jula
jurnalist freelance
blog: http://camiblond.wordpress.com/
Leave a Reply